Pamfletul, Dinu Șovea și caterinca

0
158

Faptul că Dinu Șovea a avut curajul și maturitatea să preia articolul de la The Dependent și să-l share-uiască pe propria pagină e o chestie care-i face cinste. Autoironia este o virtute cardinală și cum toți conviețuim cu propria caricatură, să nu te superi (pamfletar fiind) când ajungi, la rându-ți, subiect de pamflet, este o treabă demnă de tot respectul. De-a lungul timpului gruparea Niște Nesimțiți și însuși Dinu Șovea, a încercat să lămurească (destul de rudimentar) ideea de pamflet. Adică, cu un discurs de genul: fraților, chestiile pe care le facem noi sunt la mișto, sunt ironice, ele taxează prostia, idioțenia, mârlănia unor conaționali. Pe scurt, sunt pamflete. Și cam atât.

The Dependent vine cu un ajutor explicativ ceva mai consistent. Asta o să-l ajute și pe Dinu and Comp., dar și pe cititorii/urmăritorii tuturor producțiilor care poartă această titulatură să se edifice puțin asupra termenului. Plus de asta, o să-i facem puțină dreptate acestui concept nobil devalorizat pe nedrept la bursa imbecilului cu android. Astăzi, toți scălâmbații, toți analfabeții, își ascund producțiile de rahat – lipsite de umor, de cultură – sub umbrela acestui cuvânt. Care, vorba aia, nu le-a făcut nimic.

Istoric vorbind, cuvântul pamflet vine pe filiera franceză. Adică din franțuzescul pamphlet . Rădăcinile lui profund semantice vin și ele din limba greacă fiind un compositum dintre cuvintele pan= tot și phlego = a arde. O analiză pertinentă a termenului o face Vasile Șerban într-un articol publicat în Observatorul Cultural în 2001. Astfel, pamfletul este: o specie satirică, în versuri sau proză, menită să blameze persoane, cutume, idei, opere, etc. foarte adesea într-un mod violent, procedeele lui definitorii fiind: imprecația, satira, pastișa, hiperbola,ironia,caricatura,etc. prin intermediul cărora se urmărește suprimarea, anihilarea prin discurs, a obiectivului ales. Pamfletul ca satiră este probabil tot atât de vechi pe cât este limbajul scris, adică de pe la 3500 Î.C., toamna, când summerienii au descoperit scrierea pe bețe de lut moale, cunoscută drept scrierea cuneiformă. Intrarea sa în adolescență vine însă la scurt timp după inventarea tiparului, prin sec XV, când apar primele publicații. La noi, prima publicație care ar putea figura drept strămoșul publicistic al pamfletelor a fost Moftul Român al lui Caragiale (și A. Bacalbașa) în ianuarie 1893. În perioada comunistă, pamfletul nu prea a putut exista în deplinătatea atributelor sale întrucât tiranii îți luau mau-l dacă făceai mișto de ei. După revoluție, în fabuloasa revărsare publicistică, pamfletul e revenit în forță, probabil cea mai galonată publicație fiind Academia Cațavencu, fondată în 1991. Celebra formulare cu acesta este un pamflet, tratați-l ca atare, aparține lui Șerban Huidu care, până să aibă emisiunea la TV, a avut-o la radio sub denumirea de Cronica Cârcotașului. El este cel care a aruncat în mentalul colectiv, prin forța audio-vizuală, ideea de pamflet, până atunci, un termen relativ elitist de care țăranul semi-analfabet, cocalarul, pițipoanca, etc. nu aveau de unde să știe. Pamfletul, prin însăși structura lui, neagă ereditatea polemicii și suprimă dialogul. Formal, pamfletul pare să aibă turnura unei confruntări de opinii. În realitate, însă, pamfletul nu explică, nu argumentează, nu aduce probe, și nu oferă drept la replică. Pamfletul își impune adevărul în fața unui preopinent predestinat să dispară, caricaturizat, împins în derizoriu, desființat cu sarcasm‘. (V. Șerban, idem) Inutil s-o mai amintim, toți marii noștri scriitori erau pamfletari redutabili. Lucian Blaga, cu mecla lui de lebădă blândă, rupea când îi pica pata. El l-a numit pe C.Rădulescu Motru, C Rădulescu-MORTU, tocmai pentru a taxa spiritul lui academic prăfuit și rigid. Eminescu, Lovinescu, Eliade, Cioran, Eugen-Ionescu, ca să nu mai amintesc de capo-del-tutti-capi, Arghezi, care spunea – citat de același V. Șerban că: pamfletul trăiește prin sineși, ca romanul, epopeea sau satira – și poate fi cultivat prin frumusețea lui. În slujba frumuseții, toate mijloacele sunt licite, până și insulta ori injuria. A înjura e o artă literară tot atât de spinoasă ca și lauda în acatiste. În pamfletele lui Arghezi (ca și în poezie) urâtul se decantează în esențe pure. Ideea e următoarea: Nu poți avea pretenția că faci pamflet (fie în scris sau în audio-vizual) dacă nu ai o solidă pregătire culturală, talent și umor. Așa că Dinule, tu nu faci pamflet. Faci, doar, caterincă…

SSRHost