A murit Stela Popescu! Urmează Arșinel.

0
17

 

În comunismul copilăriei mele televizorul era singurul hublou prin care simțeai că evadezi în fantasmă, că irumpi în vis, că te catapultezi în oniric. Era oaza de libertate și restriște. Ne strângeam în jurul lui așa cum omul primitiv își găsea alean și odihnă în fața dogorii focului ancestral. Ca să uite de sine. Figurile care apăreau pe sticlă (din pântecul televizoarelor noastre Diamant, cu lămpi și tub catodic) păreau, toate – într-un chip straniu – o extensie a propriei familii. Un aer cald, firesc și domestic, le însoțea cu fiecare emisie. Chiar și nea Nicu (cu fața lui asimetrică de ‘unchiaș’ cu urechi clăpăuge și discurs semi-analfabet) părea un văr din cercul rudelor mai îndepărtate, vărul ăla rural și tălâmb, ușor handicapat, de gradul 2-3 de care te leagă o duioasă empatie. Actorii – în mentalul nostru colectiv de proletari- aveau și ei un statut aparte de semi-zei. Amza Pelea, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Gheorghe Dinică, Sergiu Nicolaescu, etc, permutau toți în zona unei familiarități tangibile. Aveai sentimentul că poți ieși, oricând, cu ei la o bere. Că – spre deosebire de noile vedete actuale (glaciale, distante, amorfe, în ciuda altruismului lor de paradă) erau mai accesibile. Mama îmi povestea încă din copilărie cum Stela Popescu și Arșinel veneau ( întotdeauna, pe fugă) la Fabrica de Ciorapi din urbea mea provincială ca să susțină câte-o reprezentație. Își spuneau cupletele acolo – în miezul clasei muncitoare care se tăvălea pe jos de râs – apoi plecau, cotropiți de aplauze și ovații, cu sacii de ciorapi îndesați în daciile lor 1310. Și n-o spun ca pe-un soi de blamare, ci pur și simplu ca pe un fapt firesc care aparține istoriei – vieții pur și simplu – și de acolo mai departe: a unui anumit tip de privilegiu pe care acești oameni l-au avut în raport cu ceilalți. Pe de altă parte, n-am putut înțelege niciodată vituperarea cu care varii miștocari au taxat apartenența lor publicitară la campaniile Catena. Un artist este – prin însăși dualitatea lui -un om care (se și) vinde. Ce e indecent în asta? Dacă – în loc de Catena – ar fi avut loc o campanie de promovare a studiilor lui Kant nu s-ar fi găsit la fel de mulți contesatari care să taxeze – habar n-am – parteneriatul lor cu editura, comisionul, partenerii publicitari, televiziunea care ar fi promovat evenimentul? So, fuck off! În ordinea afectiv-personală, mă doare moartea Stelei Popescu. Și mă doare într-un fel de dedublaj-existențialist. Pe de o parte pentru că odată cu sfârșitul ei sucombă și o parte din copilăria mea. Iar pe de alta, pentru că io mereu am simțit oamenii cărora le e frică de moarte. Și – nu știu de ce- mereu i-am iubit pentru această slăbiciune care mie îmi rămâne străină. Nu e vreo chestie de bravadă. Mie mi-a fost mereu frică de alte chestii, de moartea oamenilor pe care-i iubesc, de vorbitul în public, de suferința fizică, dar de moarte pur și simplu, niciodată. Mai degrabă mi-a fost, și-mi este, rușine de ea. Sentimentul ăla nepunticios când devii ‘un mort’, adică ceva dezgustător, amorf și livid, la mâna ălor vii. Care, evident, vor spune ce bulangiu absolut ai fost tu, ce nenorocit, fără să înțeleagă că – de fapt – nu vorbesc despre tine, ci despre ei. Ca să rezum – că suntem la rubrica opinii, bere și mici: Stela Popescu e o madlenă ( adică o chestie afectivă) a copilăriei mele. Am găsit-o întotdeauna ( mă refer în tinerețea ei efervescentă) o tipă talentată și super sexy. Cu țâțele-alea virile, frumoasă, colerică, prototipul nevestei mic-burgheze, genul ăla cu care stai la bârfe până-n zori, care și-o trage ca o hippioată și apoi face, într-un mare fel, ciorbă de legume și cornulețe cu gem. Evident mi-am închipuit mereu, ca noi toți (tembel sau nu) bucuroși-exhibiționiști sau triști refulați, că și-a rupt pizda cu Arșinel. Bravo ei! Și lui! Dacă au făcut-o. Dacă nu, ce idioți. Să petreci atâta amar de vreme cu cineva și să nu faci nimic…Titlul acestei postări:A murit Stela Popescu, Urmează Arșinel! nu e deloc insidios și nici măcar ironic. E un titlu al vieții. E pus – dinadins pentru retarzii care citesc doar titluri și-și dau cu părerea. Pentru că – dacă ai înțeles ceva din viața asta – din implacabilul ei, chiar despre asta e vorba: A murit Stela Popescu. Urmează Arșinel. Adică și tu…și el….ordinea e aleatorie! PS. Mereu m-a distrat butada asta cu: Rușine nu e să fii hoț! Rușine e să fii hoț și să te prindă. Aș extinde-o puțin în registru existențial: Păcat nu e să mori! Păcat e să mori și să nu fi trăit. Nu e cazul Stelei Popescu. Dumnezeu s-o ierte!

SSRHost