Criminalii noștri de la metrou sau despre cea mai dulce răzbunare

0
105

 

Cu toții cunoaștem câte-un resentimentar. Genul ăla de individ bârfitor, ranchiunos, pervers și duplicitar. Îl întâlnim în viața reală printre (ne)cunoscuți sau îl recunoaștem, adesea, în mediul virtual; întotdeauna după canitatea prostiei și a urii gratuite pe care o emană.

Cea mai cumplită crimă, cea mai abjectă, este să vezi într-un om nevinovat (într-un străin), în fine, în cineva cu care nu ai absolut nimic de împărțit (dar care are toate calitățile pe care tu ți le-ai dorit și la care nu poți accede) prilejul nefericirii tale. Și să-l pedepsești pe el pentru neputința ta. E în gestul ăsta ilicit ceva mai odios decât animalicul. E mizeria absolută a omului decăzut care se revoltă pe sine pedepsindu-l pe celălalt pentru propriile neputințe. Slăbiciunea răscoaptă, invidia, resentimentul, ranchiuna, pizma, perfidia și ciuda, ajunse – toate – la paroxism, devin crimă.

Încarnarea acestui patern al răului a fost dat zilele acestea de Magdalena Șerban, criminala de la metrou. Dincolo de manifestele ei tulburări psihice, o întrebare legitimă persistă:

A știut sau nu a știut criminala că săvârșește răul? Răspunsul,după opinia mea, stă în acest amănunt nesemnificativîn raport cu întregul actului de a împinge pe cineva sub șinele trenului: piciorul aplicat în capul victimei care se chinuia spasmodic să iasă din tunelul morții la câteva secunde după ce fusese azvârlită. E acolo – în gestul ăla gratuit și brutal – întruchiparea răului conștient și al lașității absolute. Voința de rău!

Magdalena Șerban, incapabilă de curajul autosuprimării, a ales să se sinucidă pe sine omorându-l pe celălalt‘.

Invidia este un viciu, o stare de autointoxicare psihică care favorizează răul. Că suntem asaltați de ea, adesea fără voie, e un lucru profund uman. Problema fundamentală este să n-o lăsăm să ne devoreze pe dinlăuntru, să ne schimonosească, să ne transforme în monștri. Trecutul ei plin de abuzuri, labilitatea psihică, nu este o scuză absolută pentru răul fundamental și hidos pe care l-a săvârșit. Nu există criminali inocenți. Au existat – în istoria umanității – gulagul, deportările, pogromurile, crimele odioase, evenimente mult mai grave la capătul cărora cei suprimați, abuzați, schingiuiți, maltratați, au devenit, sfinți. Din ei nu s-au născut numai criminali (adică indivizi care să perpetueze răul primit) ci și oameni serafici și înțelepți care au convertit, taman în răspăr, dușmănia semenilor. Goethe spunea că în fața marilor calități ale unui semen nu există mijloc de salvare morală mai mare ca iubirea. Invidiosul nu suportă măreția celuilalt – i se pare mereu nedreaptă – iar drumul de la josnicie și ticăloșie în această privire resentimentară e scurt. Uneori, se încheie cu o crimă. Sunt notorii în bestiarul acestor poncifuri, crimele din gelozie – când consorții își surprind partenerii cu altcineva – și, căzuți pradă unui egoism tribal, îi ucid pe toți cu sânge rece…Oameni care nu știu să piardă. Să înțelegi că celălalt (fiu, iubit, soție, prieten, soră sau frate) nu e niciodată monopolul tău (că nu ai drepturi depline asupra lui) e o dovadă de maturitate la care nu toți au acces. Răutatea gratuită (cu formele ei hibride care ajunge până la crimă) e întotdeauna apanajul prostiei. Când cineva (chiar asumat, deliberat, premeditat, cu argumente) vă face un rău și – la capătul acestei nedreptăți – simțiți nevoia firească și acută de răzbunare, fiți înțelepți: Răzbunați-vă pe el – nu făcându-i lui un rău, ci făcându-ți ție un bine. Credeți-mă, asta e cea mai dulce răzbunare.

SSRHost